CUM RECUNOAȘTEM DEMENȚELE ( TULBURĂRILE NEUROCOGNITIVE)?
Uitarea este un proces natural și necesar, unul dintre mecanismele care ne permit reorganizarea informației pe care o stocăm, precum și acumularea de informații noi. Uitarea este complementară fixării amintirilor, așadar avem nevoie să uităm pentru a putea învăța lucruri noi. De asemenea, uitarea ne este utilă atunci când trebuie să depășim anumite experiențe dificile (precum un accident de mașină, o pierdere imensă) sau să abandonăm ceea ce nu ne mai este folositor (de pildă, o procedură de la un loc de muncă la care am renunțat). Mintea noastră are un caracter dinamic și flexibil, așadar, atâta timp cât nu mai primește semnale care să marcheze relevanța unor amintiri pentru prezent, va fragmenta și va șterge acele informații. E adevărat că acest proces al fixării, respectiv uitării informației nu e nici pe deplin controlabil dar nu este totuși, nici complet aleator. Astăzi, cunoaștem diferite tehnici care să ne ajute să reținem mai ușor lucruri sau să ne reamintim mai bine anumite experiențe. Capacitatea de memorare depinde și de vârstă, de contextul emoțional, de dispoziție, somn, forma în care se prezintă informația etc. În perioadele de bună funcționare balanța dintre capacitatea de stocare și uitare se află într-un oarecare echilibru.
Odată cu înaintarea în vârstă, balanța se dezechilibrează progresiv: capacitatea de stocare se reduce și uitarea devine mai accentuată. Problemele persistente de memorie sunt un fel de oglindă clinică a îmbătrânirii creierului. Această îmbătrânire se produce natural, dar și prin schimbările stilului de viață care, uneori ne reduc nivelul de activitate (de exemplu prin pensionare). Cel mai frecvent, deteriorarea cerebrală este vizibilă printr-o uitare progresivă, care se manifestă în sarcinile pe care înainte le realizam cu ușurință, dar nu este singurul și cel mai specific fenomen care care anunță o tulburare neurocognitivă (termenul actual pentru tulburările la care ne referim în mod uzual prin demență). Cert este că demențele sunt afecțiuni progresive, asociate unor modificări cerebrale care, mai devreme sau mai târziu, vor deveni vizibile în cadrul investigațiilor (adesea prin tehnicile de imagistică cerebrală). Deși le asociem cu înaintarea în vârstă, asemenea modificări pot apărea, din păcate și mai devreme, la persoane mai tinere și se pot asocia cu alte afecțiuni somatice sau psihice.
În funcție de locul de plecare al deteriorării cerebrale și de tiparul său de evoluție, tabloul clinic al unei demențe poate varia dar ajunge în cele din urmă să afecteze global și ireversibil autonomia personală.
Cel mai cunoscut și cel mai frecvent este cel al demenței de tip Alzheimer, atunci când modificările cerebrale apar în zonele responsabile de susținerea memoriei (precum cortexul temporal și hipocampul), apoi devin globale. Uitarea va viza atât memoria biografică (fapte, evenimente, conversații) dar și cea procedurală (utilizarea anumitor obiecte, secvențe de activități). În fazele inițiale pacienții vor putea compensa uitarea prin eforturi active (de exemplu: timp mai mult de gândire, utilizarea de liste de cumpărături sau bilețele), mai târziu însă pur și simplu le va fi dificil sau imposibil să efectueze anumite sarcini sau să rețină anumite conversații. Pacientul cu demență va rătăci obiecte, va avea nevoie de repetiții în timpul unei discuții, va urmări cu dificultate un film, va renunța să citească o carte sau chiar va evoca lucruri care nu s-au întâmplat. Pe lângă problemele de memorie, pacientul va experimenta dificultăți în execuția sarcinilor (de exemplu va omite frecvent pași în prepararea mâncărurilor chiar și la rețetele pe care le cunoștea de ani de zile), dificultăți în recunoașterea persoanelor și obiectelor (va confunda o persoană cu alta, nu va mai știi să folosească un telefon sau să citească), dificultăți în utilizarea limbii (nu își va mai aminti numele anumitor obiecte). Progresiv, pacientul afectat de demență va avea o autonomie tot mai limitată, până când va avea nevoie de îngrijirea celorlalți în efectuarea chiar și celor mai comune sarcini zilnice. Pe lângă problemele cognitive, care țin de memorie și execuție, pacienții cu demență pot dezvolta și probleme legate de dispoziție (pot deveni depresivi sau dimpotrivă, iritabili și dezinhibați), de somn, de apetit alimentar dar pot experimenta și simptome psihotice (să dezvolte idei neconforme cu realitatea, sau să audă și să vadă lucruri pe care ceilalți nu le percep).
În afara de cunoscuta demență de tip Alzheimer, există însă și alte tipuri de demențe. În demențele de tip vascular pot fi afectate în creier vasele de sânge mai mari (cum se întâmplă în accidentele vasculare cerebrale masive) sau mai mici (cum se întâmplă la pacienții cu hipertensiune arterială cronică) din creier iar asta poate duce la impactarea diferitelor arii de țesut cerebral. Acești pacienți vor experimenta și probleme motorii (dificultăți de mișcare și de mers, uneori tremor al membrelor) pe lângă tabloul problemelor de memorie.
Mai există demențe care apar la pacienții diagnosticați cu Boala Parkinson sau demențe cu corpi Lewy, care afectează inițial alte etaje inferioare ale creierului. În aceste afecțiuni tabloul clinic este, la început, mai puțin legat de memorie, ci mai mult de execuția sarcinilor, de reprezentarea vizuală și spațială (dificultăți în a desena și în recunoașterea formelor) și de apariția unor halucinații vizuale.
Un tip particular de demență, care apare mai devreme, la persoanele de 50-60 de ani este cel al Bolii Pick în care deteriorarea cerebrală se produce la nivel frontal și temporal. Asemenea afecțiuni pot avea debuturi care nu au legătură cu memoria, ci mai mult cu modificarea personalității, cu comportamente ciudate, inadecvate social, cu o detașare emoțională sau cu dificultăți pregnante în utilizarea limbajului.
Dintre cele mai comune manifestări ale tulburărilor neurcognitive amintim:
- tulburări de memorie: uitare repetată și persistentă, atât a evenimentelor, dezorientare și confuzie
- tulburări în execuția sarcinilor: dificultăți în utilizarea obiectelor, dificultăți de îmbrăcare, în realizarea igienei , curățeniei
- tulburări de limbaj: dificultăți în denumirea obiectelor, în alcătuirea propozițiilor
- tulburări noncognitive: modificări dispoziționale, dificultăți legate de somn, comportamente agitate/violente, simptome psihotice (idei neconforme cu realitatea, halucinații de diferite tipuri)
CAUZELE DEMENȚELOR (TULBURĂRILOR NEUROCOGNITIVE)
Există multe cauze care pot conduce la instalarea demenețelor. Există un grad de predispozție genetică, dar el este mai important în demențele cu debut precoce, înaintea vârstei de 60 de ani.
Pe de altă parte, sunt mai frecvent implicați factorii cu impact distructiv la nivel cerebral:
- traumatisme
- consum de alcool și droguri
- boli cronice care afectează circulația cerebrală (ex: diabet, hipertensiune arterială)
- malnutriție,
- inactivitate
- izolare socială
O parte din acești factori sunt modificabili (precum o disfuncție tiroidiană, o tensiune arterială scăpată de sub control, un deficit vitaminic, consumul de tutun și alcool) iar gestionarea lor poate conduce măcar la o întrerupere a procesului evolutiv, dacă nu chiar la o ameliorare a simptomelor.
TRATAMENTUL DEMENȚELOR (TULBURĂRILOR NEUROCOGNITIVE)
În prezent, tulburările neurocognitive sunt, de cele mai multe ori, afecțiuni progresive și ireversibile (tocmai pentru că deteriorarea regiunilor din creier este neregenerabilă). Viteza de deteriorare și evoluția pot varia însă foarte mult de la pacient la pacient (intevalele se pot situa între câteva luni și câțiva zeci de ani). Tocmai de aceea, e foarte important ca diagnosticul să fie stabilit din timp și măsurile terapeutice să fie luate cât mai devreme, pentru a încetini cât de mult posibil procesul degenerativ și pentru a asigura o calitate a vieții cât mai bună. Cele mai bune rezultate și cea mai bună conservare a autonomiei se obțin atunci când diagnosticul este stabilit de la primele manifestări. În funcție de momentul diagnosticului și de evoluție, scopul tratamentului va urmări conservarea calității vieții și menținerea nivelului maxim de funcționalitate asociat etapei bolii.
- tratamentul medicamentos: tratamentul medicamentos va ținti încetinirea proceselor degenerative (care să stabilizeze manifestările cognitive) dar și compensarea problemelor de dispoziție, comportament și somn asociate în fazele mai avansate ale bolii. Terapia va fi individualizată și va include medicamente din clasa antidemențialelor și neurotroficelor cerebrale, dar va putea include și antidepresive, antipsihotice în doze mici, stabilizatoare de dispoziție, inductoare de somn și sedative. Dat fiind faptul că demența e o boală care impactează memoria și autonomia individului, la un moment dat va fi necesar ca tratamentul să fie administrat sub supraveghere, pentru a evita intoxicațiile accidentale sau întreruperea tratamentului.
- psihoterapia: demențele sunt afecțiuni care impactează profund în evoluție funcționalitatea și capacitățile inidividului. Mai ales în etapele inițiale de diagnostic, vestea unui diagnostic de demență poate fi foarte greu de acceptat. Mai târziu, odată ce se instalează dificultățile de autoîngrijire, pacientul se va confrunta cu situații provocatoare, progresive de adaptare la o realitate cu tot mai puține posibilități. Toate acestea pot genera sentimente de neputință, frustrare, vinovăție, pacientul va avea tendința să se izoleze, să se închidă în el, ceea ce îl va vulnerabiliza și mai mult. Pentru gestionarea raportării la această realitate modificată progresiv, psihoterapia rămâne un suport esențial.
- recomandări legate de stilul de viață: modificarea factorilor de risc care conduc la accentuarea degenerării cerebrale rămâne la fel de importantă precum tratamentul medicamentos. Gestionarea atentă și responsabilă a afecțiunilor existente (de exemplu: controlul diabetului zaharat și hipertensiunii), controlul consumului de tutun și alcool, cultivarea obiceiurilor sănătoase legate de somn, alimentație, activitate fizică, relații sociale, toate acestea sunt elemente solide pe care specialiștii noștri le vor pune în discuție, pentru o progresie lentă
RECOMANDĂRI PENTRU FAMILIA/ APROPIAȚII CELOR CARE SE CONFRUNTĂ CU DEMENȚE (TULBURĂRI NEURCOGNITIVE)
– tulburările neurocognitive sunt afecțiuni progresive, degenerative care pot fi diagnosticate și urmărite de timpuriu – încurajați cât mai ferm și mai rapid prezentarea la specialist și cultivați încrederea în partenerii implicați în recuperare: primul pas în abordarea lor este ca pacientul să ajungă la medic
– nu întotdeauna problemele legate de memorie sunt cele mai pregnante și vizibile în fazele inițiale ale bolii. Uneori pacienții pot masca problemele de memorie prin comportamente de evitare (pentru că se simt nesiguri sau rușinați de ele), alteori se izolează social sau par depresivi – sugerați prezentarea la medic pentru clarificare și atunci când observați modificări în dispoziția și comportamentul unui pacient vârstnic
– nu normalizați rigid uitarea, nu puneți semnul egal între îmbătrânire/pensionare și inactivitate/uitare, o egalizare care întârzie prezentarea la medic. Vârsta a treia poate fi o perioadă în care persoana beneficiază de mai mult timp pe care îl poate valorifica activ. O bună conservare cognitivă se menține atunci când persoana își păstrează rutine variate, când socializează, când învață lucruri noi și desfășoară un grad de activitate fizică
– în fazele incipiente ale afecțiunii, pacientul poate să nu accepte diagnosticul și atunci poate fi necesară o intervenție psihoterapeutică, iar în fazele mai avansate pacientul pooate să nu mai aibă critică asupra afecțiunii sale și să necesite administrare supravegheată a tratamentului.
– încercați să creați o rutină procognitivă pentru pacientul afectat de demență, mai ales în etapele inițiale de boală: încurajați socializarea, stabiliți o rutină a plimbărilor, includeți vizite la muzee/teatre/expoziții, stimulați dezvoltarea de hobbyuri noi sau întăriți-le pe cele vechi (vizionatul filmelor, cititul cărților, ziarelor, rebus, cuvinte încrucișate, șah etc)
– încă din stadiile ușoare până la moderate ale afecțiunii, concepeți un plan pentru viitorul pacientului afectat de demență. Pe măsură ce nevoile de îngrijire ale acestuia vor crește, va fi necesar un efort tot mai mare din partea familiei. De aceea, din timp se poate planifica și discuta cu pacientul posibilitatea instituționalizării sau îngrijirii permanente la domiciliu în anumite condiții și etape de boală. Pregătirea necesită un plan financiar, birocratic, o acomodare psihologică și o clarificare legat de ce înseamnă asemenea demersuri. Instituționalizarea NU e o formă de abandon și de renunțare la pacient, ci o formă umană de a respecta demnitatea persoanei, de a veni în întâmpinarea unor nevoi complexe pe care o familie activă nu le mai poate oferi fără sacrificii care riscă să îi dezechilibreze pe membrii ei
– păstrați o relație constantă și apropiată cu medicul de familie și specialiștii care monitorizează un pacient suferind de demență și alte boli. Acești pacienți sunt vulnerabili, un creier afectat poate fi mai ușor impactat de modificări ale parametrilor biologici. Adesea, chiar și o creștere tensională episodică sau o infecție urinară ușoară poate duce la episoade confuzionale sau la agravarea bruscă a simptomelor (pacientul devine dintr-o dată agitat, dezorientat sau dimpotrivă, greu responsiv). Asigurați-vă că acești pacienți se alimentează și hidratează corespunzător, repetați investigații paraclinice periodic la pacienții afectați de demență și programați consulturi regulate la specialiști
– recunoașteți semnele de alarmă: dacă pacientul se pune pe sine în pericol, dezvoltă idei suicidare sau comportament suicidar/autoagresiv, dacă devine agresiv sau comportamentul său devine marcant turbulent pentru ceilalți (provoacă conflicte, aruncă obiecte din casă, îi atacă pe ceilalți etc) luați măsuri ferme în acel moment în care observați pericolul iminent: contactați serviciul de urgență 112, în vederea transportului la spital și însoțiți apoi pacientul, pentru a putea oferi informații importante și relevante medicilor de la camera de gardă a spitalului.