ADICTII

CUM RECUNOASTEM ADICȚIILE?

Suntem parte dintr-o lume care trăiește în viteză, care promovează recompensa rapidă și soluțiile cât mai simple pentru orice problemă. Într-un asemenea context care ne solicită continuu să ne adaptăm și în care există mereu o alegere pe care o putem face, suntem vulnerabilizați în două direcții.

• Pe de o parte, suntem predispuși la o perspectivă optimalistă: dacă ne simțim bine, putem să ne simțim și mai bine, combinând anumite seturi de experiențe.
• Pe de altă parte, atunci când nu ne simțim bine, putem să căutăm o evadare sau o compensație, de cele mai multe ori temporară, în comportamente care ne aduc satisfacție imediată.

Ambele situații: căutarea unui mai bine sau evitarea unui rău au ca numitor comun obținerea recompensei. Recompensa este una dintre bazele sistemului nostru motivațional și este un ghidaj esențial în orientarea comportamentelor noastre. Unele recompense, mai complexe, precum recunoașterea socială, prin obținerea unui titlu academic sau a unei poziții profesionale, au nevoie de efort mai îndelungat și durabil pentru a fi obținute, altele, precum senzația plăcută punctuală a depășirii unui obstacol sau un anumit confort mental sunt doar la câțiva pași distanță, în forma unui meci în online cu prietenii, a unei sesiuni de shopping sau chiar a unui pahar de vin.

Uneori, ajungem să ne folosim de anumite recompense rapide de foarte multe ori, până când capacitatea de a le amâna sau de a găsi o alternativă devine dificila. De ce? Iată câteva posibile ipoteze:

• pentru că avem prea puțin parte de recompense variate în diverse domenii ale existenței
• pentru că suntem mai sensibili din cauza experiențelor dificile pe care le-am traversat și suportăm cu dificultate stresul acut sau cronic,
• pentru că avem nevoie de evadări punctuale pentru situații dificile, persistente de viață

În acest context, căutarea acelorași recompense, sistematic și constant va afecta funcționalitatea noastră de zi cu zi: de la deteriorarea stării fizice, la retragere socială, la renunțarea la alte activități, probleme la locul de muncă sau în relația cu partenerul și familia. Atunci e posibil să vorbim de o adicție.

Apelul constant și frecvent la un tip de recompensă generează fenomenul de toleranță sau de obișnuință: asta înseamnă că, pentru a obține același efect plăcut, în timp, avem nevoie de o cantitate mai mare din acel stimul.

Adicția include:

• o componentă fizică, mai ușor de recunoscut (oprirea administrării acelei recompense generează simptome fizice vizibile, numite simptome de sevraj: de la tremurat, agitație, insomnie, palpitații, dureri care dispar la reluarea comportamentului adictiv)
• o componentă psihologică (pe de o parte recompensa oferă o senzație de bine, pe de altă parte absența acelei recompense generează frustrare intensă, iritabilitate, furie, anxietate sau simptome depresive).

Obiectul și tiparul unei adicții pot varia foarte mult. Astăzi, pe lângă substanțele de uz recreațional (alcool, tutun și droguri) care sunt recunoscute în manualele de diagnostic ca având potențial adictogen, există și două adicții comportamentale acceptate oficial: adicția la jocuri de noroc, respectiv adicția la jocuri virtuale pe internet. Putem însă să dezvoltăm comportamente de tip adictiv și în ceea ce privește alimentatia, utilizarea smart-phoneului, pornografiei sau cumpărăturilor, printre altele.

Tiparul comportamentului adictiv poate varia, de asemenea: sunt oameni care se folosesc de o substanță sau un comportament constant, zilnic, într-o manieră ritualizată, sunt oameni care folosesc recompensa episodic, pe perioade mai scurte de timp, fără să se poată opri până la epuizarea obiectului adictogen sau a resurselor proprii (energie sau bani). Deși poate recunoaște că acea căutare de recompensă îl impactează negativ, pacientul care suferă de o adicție va continua totuși să o folosească iar cei din jur vor observa că acesta are dificultăți în a opri acel comportament.

De reținut este că orice comportament adictiv are mereu o miză pozitivă, persoana e în căutarea unui beneficiu care, cel puțin în anumite situații, din lipsa unei alternative, valorează mai mult pentru acea persoană decât consecințele negative pe care le inventariază ulterior. Un pacient marcat de experiența adicției va experimenta, de fapt, două voințe aparent contradictorii, fiecare cu motivele ei: o voință de consum și o voință de abstinență și e nevoie de explorarea ambelor tipuri de voință pentru a începe un proces de recuperare. Odată instalată, adicția are în spate, în cele din urmă, un obicei. Obiceiurile au un caracter aproape automat care parțial, depășesc intervențiile punctuale ale voinței (vointa presupune raționalizare, efort, conștientizare). Tocmai de aceea, gestionarea comportamentelor adictive nu se rezumă strict la o problemă de voință. Pe de altă parte, ele nu sunt afecțiuni care să poată fi tratate pasiv, prin medicamente miraculoase sau internări în unități specializate, unde recuperarea se produce de la sine.

CAUZELE ADICȚIILOR

Adicția este un fenomen complex, o afecțiune care se situează la intersecția dintre biologic, social și personal.

• Putem fi mai vulnerabili în ceea ce privește intensitatea la care simțim anumite recompense și în ceea ce privește rapiditatea cu care o căutăm (trăsături ce țin de personalitate și parțial, de genetică),
• putem să avem un trecut biografic încărcat în care am fost privați, în perioade critice de dezvoltare de la o atenție emoțională esențială care ne-au lăsat un fel de sete, aproape insațiabilă după recompense,
• putem să trăim într-un mediu prezent în care suntem cronic nesatisfăcuți în anumite zone ale existenței noastre sau într-un mediu în care utilizarea anumitor recompense (precum alcoolul sau drogurile) sunt legitimate și încurajate constant, cât să devină obiceiuri.

Sunt doar câteva dintre elementele de fundal care ne expun riscului pentru comportamente adictive.

Câteva dintre cele mai frecvente manifestări ale comportamentelor adictive:

–comportamente centrate în jurul consumului: folosește același obiect adictogen de multe ori, în cantități tot mai mari, are dificultăți în a limita consumul, indiferent de consecințele pe care le provoacă, petrece tot mai mult timp procurând/experimentând/recuperându-se din folosința obiectului adictogen, investește sume de bani tot mai mari sau chiar se îndatorează pentru a continua uzul obiectului adictogen

–consecinte ale consumului: izolare față de familie și prieteni, dificultăți persistente în activitatea profesională/academică (lipsește de la orele de program, face greșeli repetate, e sancționat), interes redus pentru alte activități care erau plăcute anterior, acumulare de datorii

–consecințe fizice/psihice – în momentul întreruperii uzului obiectului adictogen: simptome fizice (posibil: agitație, tremor, transpirații, palpitații, greață, vărsături, disconfort fizic general etc), simptome psihice (iritabilitate, tristețe, anxietate, tulburări de somn, reacții impulsive, agresive), comportamente la risc (tendința de asumare a riscurilor: acțiuni care încalcă legea, condus sub influența alcoolului/drogurilor, renunțare la locul de muncă etc)

TRATAMENTUL ADICȚIILOR

Pentru că implică factori personali, biografici, biologici, sociali, adicția este o afecțiune care necesită o întâmpinare complexă. Pentru că pot genera simptome fizice, dar și o poftă foarte intensă (craving), adicțiile pot fi întâmpinate cu strategii medicamentoase. Pentru că vizează resursele personale ale pacientului, adicțiile au nevoie și de cultivarea voinței pentru alternativă. Pentru că au în spate obiceiuri, cu anumite automatisme, au nevoie de strategii comportamentale care să completeze sau să întărească voința de schimbare. Tratamentul cuprinzător și eficient al adicției necesită așadar etape, planificare și, în esență, o schimbare de viață majoră. Orice schimbare aduce cu sine o pierdere a beneficiilor pe care pacientul le obținea din comportamentul adictiv. Tocmai de aceea tratamentul va fi întotdeauna personalizat, multimodal și va putea presupune:

–tratament medicamentos / internare în spital: în cazul obiectelor de uz adictiv (precum alcoolul sau anumite droguri) a căror întrerupere de administrare poate duce la simptome fizice (simptome de sevraj) și a căror utilizare poate impacta semnificativ organismul, s-ar putea recomanda o evaluare medicală inițială și o etapă de detox (traversarea sevrajului în condiții supravegheate și asistate medical), cel mai simplu în cadrul unei internări în spital. Miza internării și intervenției medicale inițiale este de a opri consumul imediat, a facilita traversarea sevrajului, a depista alte afecțiuni medicale și psihiatrice asociate adicției, a institui un tratament potrivit pentru ele și a cataliza etapa de schimbare la externare. Medicamentele utilizate, de la sedative, stabilizatoare de dispoziție, hipninductoare sau blocanți ai receptorilor opioizi pot facilita recuperarea pacientului, dar nu tratează singure adicția, ele gestionează parțial anumite dificultăți pe care pacientul cu adicție le întâmpină (de exemplu: iritabilitate intensă, anxietate, insomnii, probleme de alimentație, craving intens).

–psihoterapie – esențială în recuperarea dintr-o adicție. Adicția nu e un fenomen care se rezolvă printr-un moment de revelație de voință, ci o provocare pe termen lung, pentru că rutinele anterioare, situațiile de viață dificile, trăsături impulsive de personalitate pot vulnerabiliza un pacient aparent motivat să rămână abstinent, spre reluarea comportamentului adictiv. Pacientul cu adicție trăiește într-o realitate dominată de uzul unei recompense. În lipsa acelei recompense și a rutinelor de consum/de procurare a ei, e posibil ca acesta să se descopere într-o viață dificilă și goală, în care e nevoie de efort și uneori de frustrare pentru a obține rezultate durabile. Confruntat cu consecințele consumului, cu timpul pierdut, uneori cu lipsa de relație sau de activitate profesională, pacientul ar putea să treacă prin stări depresive și sentimente de descurajare, rușine și durere intensă pe care, în mod paradoxal să caute să le evite, tot prin apelul la obiectul adictiv. Tocmai pentru că are nevoie de reconstrucția propriei sale vieți, de redescoperire personală (ce îi place, în ce activitate se simte potrivit), de utilizarea de recompense alternative, de strategii pentru gestionarea situațiilor de criză, pacientul suferind de adicție are nevoie de suport psihoterapeutic consistent, în diverse forme: de la psihoterapie individuală la grupuri de suport de tip Alcoolicii Anonimi.

–internarea în centre specializate în adicții: adicția are în spate o serie de obiceiuri care pot depăși capacitățile voinței conștiente. Obiceiurile sunt tipare de comportament automate care se declanșează în situații similare și famliare și care pot învinge pe termen lung un efort de voință care încearcă să le împiedice. Cel mai eficient mod de a combate un obicei este acela de a-l înlocui cu un alt obicei. Pentru a înlocui un obicei nociv cu un obicei sănătos, e nevoie de un program de viață structurat pe termen lung care, adesea, nu poate fi urmărit și fundamentat decât într-un mediu supravegheat și controlat. Centrele specializate în adicții oferă asemenea programe structurate.

-recomandări legate de stilul de viață: rutinele de viață sunt esențiale în prevenția recăderilor și asigurarea conscvenței în abstinență. Reorganizarea unui stil de viață prietenos cu ritmurile naturale ale organismului, de la rutine legate de somn, alimentație, activitatea fizică, igiena relațiilor sociale, toate sunt importante în asigurarea stabilizării unui pacient cu adicții

RECOMANDĂRI GENERALE PENTRU FAMILIA / APROPIAȚII PACIENTULUI CU ADICȚII

-adicțiile:

• NU SUNT boli care se tratează doar cu medicamente
• NU SUNT pure eforturi de voință.
• NU SUNT fenomene care se rezolvă printr-o singură intervenție salvatoare sau printr-un singur medicament miraculos.

-recuperarea din adicții presupune SCHIMBARE iar schimbarea este un proces etapizat în care pacientul avansează în timp.

– adicția are o imagine personală pentru fiecare pacient și apare într-un context de viață individual. Rezultatele sunt mai durabile, atunci când schimbarea pe care o face pacientul antrenează nu doar o depășire a adicției, ci și o înțelegere a resorturilor care au făcut-o posibilă

– adicția e un fenomen care îl privește direct pe pacient, chiar dacă îi impactează și pe apropiați. Dorința de schimbare a familiei nu va înlocui dorința de schimbare a pacientului.

– recuperarea dintr-un comportament adictiv necesita implicarea personală a pacientului. Uneori dorința de schimbare a pacientului poate fi mai mică decât cea a familiei, dar ea este factorul principal cu care operăm – pacientul avansează în ritmul lui, indiferent de dorințele familiei

– recuperarea din adicții e un proces care are nevoie de asistență de specialitate și tratament multimodal: nu e suficientă o internare în spital (indiferent cât de lungă) pentru recuperare

– aparținătorii pot negocia clar disponibilitatea de implicare în asistarea recuperării pacientului – e nevoie de răbdare și resurse din partea lor dar e nevoie și de o delimitare fermă anunțată de la început (mai ales în situațiile cu risc de recădere). Comportamentele inconsecvente din partea familiei (care cedează la presiunea exercitata de pacient, îl încurajează în consum sau îl judecă, îl blamează) nu sunt de ajutor în recuperare. E recomandat ca familia pacientului să discute cu psihiatrul și psihoterapeutul despre strategiile comportamentale pentru situațiile de risc.

– adicția e o afecțiune cronică care, de cele mai multe ori, IMPLICĂ RECĂDERI. Recăderile sunt fenomene obișnuite pe parcursul procesului de schimbare și nu sunt catastrofe care anulează eforturile anterioare ale pacientului – ele pot aduce informații valoroase pentru pacient legate de factorii de vulnerabilitate care au împiedicat recuperarea, atâta timp cât pacientul e dispus să implementeze un plan de dinainte pregătit pentru asemenea situații.

– recunoașteți semnele de alarmă: dacă pacientul se pune pe sine în pericol, dezvoltă idei suicidare sau comportament suicidar/autoagresiv, dacă devine agresiv sau comportamentul său devine marcant turbulent pentru ceilalți (provoacă conflicte, aruncă obiecte din casă, îi atacă pe ceilalți etc) luați măsuri ferme în acel moment în care observați pericolul iminent: contactați serviciul de urgență 112, în vederea transportului la spital și însoțiți apoi pacientul, pentru a putea oferi informații importante și relevante medicilor de la camera de gardă a spitalului . Chiar dacă pot exista rețineri și temeri din partea familiei de a prezenta pacientul pentru internare, chiar dacă pacientul nu își dorește prezentarea la medic, în asemenea momente este în beneficiul stării de sănătate a pacientului ca el să ajungă la spital și să primească asistență medicală. Internarea nu este o pedeapsă și nici un abandon al pacientului, ci singura măsură TEMPORARĂ, NECESARĂ ȘI POTRIVITĂ pentru protejarea sa și a celorlalți în acele momente.